Promisiuni

Cum ar fi daca ai avea intotdeauna posibilitatea de a repara ce ai spus sau ce nu ai spus, ce ai facut gresit sau ce nu ai facut deloc? Oare ne-am dori cu adevarat acest lucru? Am mai invata ceva pe parcursul anilor care trec?
Mi-am propus sa nu mai privesc peste umar catre oamenii din trecut cu regret. Nu e nimic bun. Si totusi, cateodata, esti singur si ceva te macina. Poate tocmai  aceasta singuratate sau linistea care tipa necontenit. Timpul alearga, nu iti da moment de pauza, nu iti ofera o cale de intors. Curge fara incetare. Si atunci te intrebi: "Ce am facut cu adevarat?". Stai, te gandesti, te chinui, plangi si lasi capul in pamant.
Exact ca in acea zi ploioasa de octombrie. Una linistitoare, perfecta pentru a sta la geam cu o cana de cafea calda-fierbinte in mana si sa privesti lumea prin fumul tigarii aprinse. Sa stai in pat, sa te simti in siguranta la caldura, vorbind cu acea persoana speciala. Sa reusesti  sa te destinzi. Apoi sa deschizi usor geamul, sa ti se faca pielea de gaina si sa te intorci usor, usor in pat, strangandu-ti hanoracul in jurul tau pentru a incerca sa te debarasezi de frigul care te patrunde. El sa nu iasa, ramanand acolo parca mai mult pentru a te face sa realizezi de existenta lui. Treci cu repeziciune peste momentele importante din viata ta care te-au facut sa plangi, sa speri, sa razi, sa tresari, sa te indragostesti. Si atunci iti dai seama: nu poti repara ceva din trecut. Poti doar sa te simti chinuit de un moment de tristete sau regret, insa apoi te patrunde incet, incet sentimentul de usurare. In ceea ce ai facut, nu o sa iti poti pune niciodata intrebarea "Cum ar fi fost daca...?", una dintre cele mai dure si mai deziluzionante. Te uiti cum fumul subtire trece prin fata ochilor tai si ramane acolo pentru cateva secunde, unduindu-se. Privesti din acea perspectiva momentele, ai vrea sa intinzi mainile disperat sa il cuprinzi, sa stii ca macar el e acolo, langa tine. Apoi dispare dintr-o data. Nu il mai vezi, nu il mai simti, nu mai esti constient de el. Exact ca oamenii din jurul tau.
O lacrima curge, se impleteste cu alta parca dand noroc pentru amintiri. Iar pe tine te doare, incerci sa te debarasezi de tot si sa privesti dincolo de situatie. Nu poti si alte lacrimi vin, parca in ochii tai oglindindu-se marea cu valurile ei necontenite. Disperi, te gandesti, te afunzi, incerci sa te ridici din cel mai negru colt in care te afli. Ai reusit si acum incerci sa te misti dar te simti ca intr-un joc. Pasii pe care ii faci parca sunt mutarile unui maestru. Tu poti doar sa ai incredere in el, existand doua posibilitati: fie te duce undeva pe culmile succesului, fie te coboara in cea mai adanca groapa de pe fata pamantului de unde stii ca nu o sa mai ai putere sa tipi sau sa te ridici. Iti stergi ultimele lacrimi cu maneza bluzei deja imbibata si te uiti in oglinda. Nu te recunosti. Intinzi mana spre reflexie si observi ca da, chiar esti tu. Schimbat, tarat prin noroi, singur, cu un suflet chinuit mai rau decat propriul trup.
Iti ingheata sufletul, sangele in vine. Din nou acel fior care iti face pielea de gaina se iveste. Tresari insa nu mai plangi. Pentru ca ai obosit, nu mai ai lacrimi, toate s-au scurs si au disparut intr-un neant. Ridici capul si privesti lumea de sus. Iti place senzatia si iti promiti ca nu va ramane doar atat, ca vei reusi si vei excela. Noul tu, ureaza-i "Buna venit!" in lumea asta care este dominata de acelasi tip de om.