Decizii

10 aprilie 2014. Ziua care imi va ramane intiparita in minte asemenea urmelor unui timbru demult lipit pe o scrisoare.
Spitalul Regina Maria avea sa ne schimbe perceptiile asupra viitorului nostru sau sa ne indarjeasca. 19 copii mergeau nerabdatori pe strada, nepasandu-le parca de culoarea rosie a semaforului sau de masinile care claxonau necontenit datorita aglomeratiei. Vorbeam unii peste altii, ne faceam planuri, ne gandeam la cele cateva ore pe care urma sa le petrecem in locul in care voiam sa ne consolidam viitorul.
Am pasit spre intrare sfiosi, fiecare avand agatat pe sacou ecusonul ce ii purta numele. Am intalnit persoana de contact ce urma sa ne initieze si sa ne conduca in sala ce avea sa fie a noastra pe parcursul zilei. Ajunsi la etajul 5, ne-am facut comozi, ne-am gasit fiecare locul si atunci a inceput sa ne fie captata atentia. Inca de la inceput.
Am cunoscut chirurgi de renume, oameni de la Resurse Umane, asistente si multi alti oameni din spital. Am luat aminte la ceea ce ni se spunea, la sfaturile pe care trebuia sa le luam ca pe niste exemple, la mimica sau gesturi, la sclipirile din ochi care apareau in momentul in care ei ne povesteau fie cum au ajuns medici, fie despre o operatie de care fusesera fascinati.
Momentul tragerii la sorti venise, astfel ca trei dintre noi urmau sa asiste la o operatie. Desfacand biletul cu gandul la faptul ca bunicii mei cu siguranta erau mandri de "pitica" lor, am observat ca intr-un coltisor statea scris un mic "Da". Totul era pe repede-inainte si auzeam cum in jurul meu se bucurau alte doua persoane. Coborand, in lift am primit primele indicatii. Urma sa ne schimbam si apoi sa intram in blocul operator. Momentele in care asezam cu mandrie masca sau boneta, ascunzandu-mi cu usurinta parul sau cele in care schimbam banala rochie cu haine de medic, erau momentele in care imi stabileam viitorul. Fiind toti trei gata, am pasit in blocul operator unde am fost intampinati de medicul chirurg. Au urmat alte cateva indicatii si, fara sa ne dam seama, inaintam spre sala de operatii. Intrand insa vorbind totodata, am observat cum pacienta era anesteziata, cum ustensilele erau parca asezate "la dunga", cum medicul se pregatea.
Era o onoare pentru noi sa fim acolo. Cei trei norocosi, niste tineri plini de speranta si vise. Cand am iesit? Eram entuziasmati, simteam cum ne pulseaza sangele in timp ce mergeam cu parere de rau sa renuntam la hainele care erau parca facute pentru noi. Eram considerati frumosi, viitorul tarii si ne simteam importanti chiar si pentru cateva minute. Nu ne-am temut si am dat dovada de o putere de autocontrol inimaginabila pentru niste copii.
10 aprilie. Ziua in care minim trei persoane si-au hotarat cu siguranta viitorul. Nici nu am clipit cand am raspuns la intrebarea "Dupa tot ce ati vazut acolo, inca mai vreti sa deveniti medici, chiar si chirurgi?" pentru ca "Da", desi monosilabic, era sfera tuturor cuvintelor care puteau oferi raspunsul nostru.

Mai lupti?

Ne adancim in fiecare zi in probleme si in lucruri care desi par a avea o importanta inimaginabila, sunt cele mai mici dileme cu care ne-am putea confrunta. Urca-te in metrou si priveste in jurul tau. Rar vezi o persoana zambind sau razand cu gura pana la urechi, rar vezi pe cineva cu adevarat fericit care sa nu simuleze o falsitate de moment. Secunde, minute, ore, zile, saptamani. Trec anii, trec toate usor, usor.
Dar ce faci in momentul in care simti ca ti se prabuseste lumea? Ce mai este de spus cand pana si privirile mint? Ce mai este de aratat atunci cand iti porti masca mandru si dai pe dinafara de falsitate? Nimic. De ce? Nu mai are sens, nu mai gasesti solutii.
Unde? Cum? Cand? Exista vreun motiv? Mai rezist? Ce mai urmeaza? Acestea sunt cateva dintre intrebarile pe care ti le pui in fiecare zi, insa niciodata nu cunosti raspunsul. Vrei sa tipi, sa te auda o lume intreaga, sa scrii undeva mare si clar "Am obosit.". Nu spui "nu pot" sau "nu vreau", spui doar ca nu mai esti in stare. Oricate ganduri iti faci, oricate sperante incerci sa cresti in sufletul tau, oricate cuvinte de bine auzi, ele trec pe langa tine si nici macar nu reusesc sa te atinga.
Vrei sa crezi ca nu toata lumea pleaca si ca pana la urma va exista minim o persoana care sa fie acolo indiferent de testul la care o supune viata. Vrei sa te bazezi pe cineva insa in momentul in care te uiti in jur, esti singur. Te nemultumeste orice, nimic nu mai pare demn de tine si uiti ce ar trebui sa pretuiesti cu adevarat.
Te mai ridici vreodata din haul in care continui sa cazi? Iti mai gasesti tu puterea oare? In jurul tau toata lumea striga, nu auzi pe nimeni. Iti arata o cale si esti sigur ca nu este cea pe care trebuie sa o urmezi. Incepi un nou joc, iti impui noi limite, reguli, prioritati. Dar oare mai conteaza? Mai merita sa lupti vreodata pentru ceva in adevaratul sens al cuvantului?

Stop

Traim intr-o lume bolnava, plina de obsesii, oameni fara retineri.
Daca ai fi avut vreo putere, ai fi schimbat ceva? Nu trece o zi fara sa iti pui intrebari, fara sa incerci sa deslusesti misterul ce te petrece. Nu reusesti, insa totusi undeva adanc in sufletul salasluieste ultima farama de speranta. Crezi ca mai conteaza? Iti spun eu ca nu. Fiecare isi face propriile alegeri inca de la inceput, indiferent daca pune in balanta toate optiunile pe care le are sau nu fiind orbit de o umbra sumbra.
Te uiti spre cer si observi cum usor, usor fulgii se astern pe maneca bluzei tale. O apropii si incepi sa ii observi foarte atent. Au o usoara sclipire plina de simplitate, insa totodata acea sclipire are ceva special. Sunt micuti, dar pot avea puterea sa aduca zambetul pe buze multor persoane. Sunt atat de multi... Te simti imediat in minoritate dar nu te deranjeaza. Te uiti in jurul tau si vezi din ce in ce mai multe persoane fericite. Ai incredere in tine si incerci sa iti descatusezi propriul suflet. De cele mai multe ori nu ai reusit, acum incepi sa te chinui din ce in ce mai des. Ai nevoie, simti o ardoare si o putere ce te sperie pana si pe tine.
Ajungi acasa si iti arunci lucrurile in primul loc liber pe care il vezi. Te asezi pe primul scaun pe care il vezi si iti aprinzi o tigara. Ai vrea sa se opreasca timpul pentru a avea timp de gandire. In mintea ta ai spus "STOP". Ai ramas cu privirea atintita spre un spatiu neimportant. Acum este momentul. Cate alegeri dintre multele pe care le-ai facut in ultimul timp ti-au adus ceva bun? Nu multe. De cate ori ai zambit cu adevarat? Din nou nu esti multumit de raspuns. Cate persoane care ti-au promis ca o sa ramana au plecat? Ai ramas singur. De cate ori ti-ai dorit un cuvant bun si nu a fost nimeni in preajma de la care sa il auzi? Stii raspunsul.
Acum ai realizat in ce parte s-a inclinat balanta. Esti dispus sa lupti, sa te ridici, sa le demonstrezi ca e mult mai mult in tine decat lasi sa se vada. Ca un usor zgomot, clipesti. Notiunea timpului a revenit. Il simti cum curge, il auzi cum trece pe langa tine si ti se face pielea de gaina. Nu mai observi altceva decat fulgii, atat de multi, insa atat de putini adevarati. S-a terminat si tigara, scrumul cazand la picioarele tale, insa neatragandu-ti atentia. Pentru ca asa se intampla: esti un om intr-o societale, intr-o lume careia nu ii pasa, care nu este dispusa sa ofere sanse.

Trecut

1 ianuarie 2014.
Privesti inapoi si treci repede prin toate momentele care ti-au construit un an din existenta, o carte undeva in univers. Iti vin in minte toate cuvintele celor care au insemnat ceva pentru tine la un moment dat si simti acum ca ai puterea sa le schimbi, ori sa le transformi in ceva palpabil, ori sa le faci sa dispara. Astazi ti-ai scris prima pagina din cele 365 care iti vor completa cartea la final, primul capitol dintre cele 12 pe care trebuie sa le desavarsesti.
"Lasa sa vina totul de la sine" iti soptesc cei din jurul tau, asteptarile devenind ceva mic si insignifiant pentru ca s-ar putea sa te doboare. Ti-ai pus dorinte pe care cu siguranta te vei chinui sa le transformi cat mai curand in realitate. Ai ras, ai plans, ai sperat, ai fost dezamagit, te-ai ridicat in urma ultimelor trante pe care le-ai dus cu viata, ai zambit, ai iubit, ai crezut, ai facut toate lucrurile care erau atinse de o anume simplitate. Totul se schimba, de la relatii si prietenii, pana la zambet si intuitie. Constant te lasi purtat de vant sau incurcat de valuri, timpul fugind necontenit si totodata tu in urma lui incercand sa recuperezi distanta.
Ai avut de invatat, de castigat, de pierdut. Cu totii am trecut prin asta. Cu repeziciune citesti in minte ultimele pagini ale cartii pe care tocmai ai terminat-o si undeva in adancul tau regreti. Iti pare rau ca, poate, finalul nu a fost cel pe care ti l-ai dorit, cel pe care ti l-ai imaginat undeva la jumatatea paginilor. Insa, acum, zambesti sperand ca va urma ceva mai bun, ceva care va fi suficient de puternic incat sa te faca sa rezisti urmatoarelor 364 de pagini.
Nu mai ai timp de regrete, de pareri de rau sau de astfel de lucruri. Realizezi ca drumul pe care il ai de urmat este presarat cu fel si fel de obstacole si trebuie sa stii sa treci de ele pentru a pastra situatia pe linia de plutire. Deja amintirile sunt lasate in spate, intr-un loc din sufletul tau alaturi de celelalte carti, pastrate cu cea mai mare grija. Stiu ca te inspaimanta necunoscutul, ziua de maine sau saptamana viitoare. Niciodata nu vei stii ce urmeaza, viata iti poate da oricand o palma si te va intoarce cu 2 km inapoi. Ramai puternic si la finalul zilei vei realiza ca puterea ta a crescut.
Abrupt, inclinat, curba, aparent lin, insa niciodata drept. Doar urmeaza-ti calea pe care timpul ti-o asterne la picioarele tale si multumeste-te cu ceea ce ai. Doar asa vei reusi sa dobandesti fericirea. Iar cand cele 365 de file vor fi terminate, vei avea din nou un sentiment de incertitudine. Doboara-l.