Decizii

10 aprilie 2014. Ziua care imi va ramane intiparita in minte asemenea urmelor unui timbru demult lipit pe o scrisoare.
Spitalul Regina Maria avea sa ne schimbe perceptiile asupra viitorului nostru sau sa ne indarjeasca. 19 copii mergeau nerabdatori pe strada, nepasandu-le parca de culoarea rosie a semaforului sau de masinile care claxonau necontenit datorita aglomeratiei. Vorbeam unii peste altii, ne faceam planuri, ne gandeam la cele cateva ore pe care urma sa le petrecem in locul in care voiam sa ne consolidam viitorul.
Am pasit spre intrare sfiosi, fiecare avand agatat pe sacou ecusonul ce ii purta numele. Am intalnit persoana de contact ce urma sa ne initieze si sa ne conduca in sala ce avea sa fie a noastra pe parcursul zilei. Ajunsi la etajul 5, ne-am facut comozi, ne-am gasit fiecare locul si atunci a inceput sa ne fie captata atentia. Inca de la inceput.
Am cunoscut chirurgi de renume, oameni de la Resurse Umane, asistente si multi alti oameni din spital. Am luat aminte la ceea ce ni se spunea, la sfaturile pe care trebuia sa le luam ca pe niste exemple, la mimica sau gesturi, la sclipirile din ochi care apareau in momentul in care ei ne povesteau fie cum au ajuns medici, fie despre o operatie de care fusesera fascinati.
Momentul tragerii la sorti venise, astfel ca trei dintre noi urmau sa asiste la o operatie. Desfacand biletul cu gandul la faptul ca bunicii mei cu siguranta erau mandri de "pitica" lor, am observat ca intr-un coltisor statea scris un mic "Da". Totul era pe repede-inainte si auzeam cum in jurul meu se bucurau alte doua persoane. Coborand, in lift am primit primele indicatii. Urma sa ne schimbam si apoi sa intram in blocul operator. Momentele in care asezam cu mandrie masca sau boneta, ascunzandu-mi cu usurinta parul sau cele in care schimbam banala rochie cu haine de medic, erau momentele in care imi stabileam viitorul. Fiind toti trei gata, am pasit in blocul operator unde am fost intampinati de medicul chirurg. Au urmat alte cateva indicatii si, fara sa ne dam seama, inaintam spre sala de operatii. Intrand insa vorbind totodata, am observat cum pacienta era anesteziata, cum ustensilele erau parca asezate "la dunga", cum medicul se pregatea.
Era o onoare pentru noi sa fim acolo. Cei trei norocosi, niste tineri plini de speranta si vise. Cand am iesit? Eram entuziasmati, simteam cum ne pulseaza sangele in timp ce mergeam cu parere de rau sa renuntam la hainele care erau parca facute pentru noi. Eram considerati frumosi, viitorul tarii si ne simteam importanti chiar si pentru cateva minute. Nu ne-am temut si am dat dovada de o putere de autocontrol inimaginabila pentru niste copii.
10 aprilie. Ziua in care minim trei persoane si-au hotarat cu siguranta viitorul. Nici nu am clipit cand am raspuns la intrebarea "Dupa tot ce ati vazut acolo, inca mai vreti sa deveniti medici, chiar si chirurgi?" pentru ca "Da", desi monosilabic, era sfera tuturor cuvintelor care puteau oferi raspunsul nostru.

Mai lupti?

Ne adancim in fiecare zi in probleme si in lucruri care desi par a avea o importanta inimaginabila, sunt cele mai mici dileme cu care ne-am putea confrunta. Urca-te in metrou si priveste in jurul tau. Rar vezi o persoana zambind sau razand cu gura pana la urechi, rar vezi pe cineva cu adevarat fericit care sa nu simuleze o falsitate de moment. Secunde, minute, ore, zile, saptamani. Trec anii, trec toate usor, usor.
Dar ce faci in momentul in care simti ca ti se prabuseste lumea? Ce mai este de spus cand pana si privirile mint? Ce mai este de aratat atunci cand iti porti masca mandru si dai pe dinafara de falsitate? Nimic. De ce? Nu mai are sens, nu mai gasesti solutii.
Unde? Cum? Cand? Exista vreun motiv? Mai rezist? Ce mai urmeaza? Acestea sunt cateva dintre intrebarile pe care ti le pui in fiecare zi, insa niciodata nu cunosti raspunsul. Vrei sa tipi, sa te auda o lume intreaga, sa scrii undeva mare si clar "Am obosit.". Nu spui "nu pot" sau "nu vreau", spui doar ca nu mai esti in stare. Oricate ganduri iti faci, oricate sperante incerci sa cresti in sufletul tau, oricate cuvinte de bine auzi, ele trec pe langa tine si nici macar nu reusesc sa te atinga.
Vrei sa crezi ca nu toata lumea pleaca si ca pana la urma va exista minim o persoana care sa fie acolo indiferent de testul la care o supune viata. Vrei sa te bazezi pe cineva insa in momentul in care te uiti in jur, esti singur. Te nemultumeste orice, nimic nu mai pare demn de tine si uiti ce ar trebui sa pretuiesti cu adevarat.
Te mai ridici vreodata din haul in care continui sa cazi? Iti mai gasesti tu puterea oare? In jurul tau toata lumea striga, nu auzi pe nimeni. Iti arata o cale si esti sigur ca nu este cea pe care trebuie sa o urmezi. Incepi un nou joc, iti impui noi limite, reguli, prioritati. Dar oare mai conteaza? Mai merita sa lupti vreodata pentru ceva in adevaratul sens al cuvantului?

Stop

Traim intr-o lume bolnava, plina de obsesii, oameni fara retineri.
Daca ai fi avut vreo putere, ai fi schimbat ceva? Nu trece o zi fara sa iti pui intrebari, fara sa incerci sa deslusesti misterul ce te petrece. Nu reusesti, insa totusi undeva adanc in sufletul salasluieste ultima farama de speranta. Crezi ca mai conteaza? Iti spun eu ca nu. Fiecare isi face propriile alegeri inca de la inceput, indiferent daca pune in balanta toate optiunile pe care le are sau nu fiind orbit de o umbra sumbra.
Te uiti spre cer si observi cum usor, usor fulgii se astern pe maneca bluzei tale. O apropii si incepi sa ii observi foarte atent. Au o usoara sclipire plina de simplitate, insa totodata acea sclipire are ceva special. Sunt micuti, dar pot avea puterea sa aduca zambetul pe buze multor persoane. Sunt atat de multi... Te simti imediat in minoritate dar nu te deranjeaza. Te uiti in jurul tau si vezi din ce in ce mai multe persoane fericite. Ai incredere in tine si incerci sa iti descatusezi propriul suflet. De cele mai multe ori nu ai reusit, acum incepi sa te chinui din ce in ce mai des. Ai nevoie, simti o ardoare si o putere ce te sperie pana si pe tine.
Ajungi acasa si iti arunci lucrurile in primul loc liber pe care il vezi. Te asezi pe primul scaun pe care il vezi si iti aprinzi o tigara. Ai vrea sa se opreasca timpul pentru a avea timp de gandire. In mintea ta ai spus "STOP". Ai ramas cu privirea atintita spre un spatiu neimportant. Acum este momentul. Cate alegeri dintre multele pe care le-ai facut in ultimul timp ti-au adus ceva bun? Nu multe. De cate ori ai zambit cu adevarat? Din nou nu esti multumit de raspuns. Cate persoane care ti-au promis ca o sa ramana au plecat? Ai ramas singur. De cate ori ti-ai dorit un cuvant bun si nu a fost nimeni in preajma de la care sa il auzi? Stii raspunsul.
Acum ai realizat in ce parte s-a inclinat balanta. Esti dispus sa lupti, sa te ridici, sa le demonstrezi ca e mult mai mult in tine decat lasi sa se vada. Ca un usor zgomot, clipesti. Notiunea timpului a revenit. Il simti cum curge, il auzi cum trece pe langa tine si ti se face pielea de gaina. Nu mai observi altceva decat fulgii, atat de multi, insa atat de putini adevarati. S-a terminat si tigara, scrumul cazand la picioarele tale, insa neatragandu-ti atentia. Pentru ca asa se intampla: esti un om intr-o societale, intr-o lume careia nu ii pasa, care nu este dispusa sa ofere sanse.

Trecut

1 ianuarie 2014.
Privesti inapoi si treci repede prin toate momentele care ti-au construit un an din existenta, o carte undeva in univers. Iti vin in minte toate cuvintele celor care au insemnat ceva pentru tine la un moment dat si simti acum ca ai puterea sa le schimbi, ori sa le transformi in ceva palpabil, ori sa le faci sa dispara. Astazi ti-ai scris prima pagina din cele 365 care iti vor completa cartea la final, primul capitol dintre cele 12 pe care trebuie sa le desavarsesti.
"Lasa sa vina totul de la sine" iti soptesc cei din jurul tau, asteptarile devenind ceva mic si insignifiant pentru ca s-ar putea sa te doboare. Ti-ai pus dorinte pe care cu siguranta te vei chinui sa le transformi cat mai curand in realitate. Ai ras, ai plans, ai sperat, ai fost dezamagit, te-ai ridicat in urma ultimelor trante pe care le-ai dus cu viata, ai zambit, ai iubit, ai crezut, ai facut toate lucrurile care erau atinse de o anume simplitate. Totul se schimba, de la relatii si prietenii, pana la zambet si intuitie. Constant te lasi purtat de vant sau incurcat de valuri, timpul fugind necontenit si totodata tu in urma lui incercand sa recuperezi distanta.
Ai avut de invatat, de castigat, de pierdut. Cu totii am trecut prin asta. Cu repeziciune citesti in minte ultimele pagini ale cartii pe care tocmai ai terminat-o si undeva in adancul tau regreti. Iti pare rau ca, poate, finalul nu a fost cel pe care ti l-ai dorit, cel pe care ti l-ai imaginat undeva la jumatatea paginilor. Insa, acum, zambesti sperand ca va urma ceva mai bun, ceva care va fi suficient de puternic incat sa te faca sa rezisti urmatoarelor 364 de pagini.
Nu mai ai timp de regrete, de pareri de rau sau de astfel de lucruri. Realizezi ca drumul pe care il ai de urmat este presarat cu fel si fel de obstacole si trebuie sa stii sa treci de ele pentru a pastra situatia pe linia de plutire. Deja amintirile sunt lasate in spate, intr-un loc din sufletul tau alaturi de celelalte carti, pastrate cu cea mai mare grija. Stiu ca te inspaimanta necunoscutul, ziua de maine sau saptamana viitoare. Niciodata nu vei stii ce urmeaza, viata iti poate da oricand o palma si te va intoarce cu 2 km inapoi. Ramai puternic si la finalul zilei vei realiza ca puterea ta a crescut.
Abrupt, inclinat, curba, aparent lin, insa niciodata drept. Doar urmeaza-ti calea pe care timpul ti-o asterne la picioarele tale si multumeste-te cu ceea ce ai. Doar asa vei reusi sa dobandesti fericirea. Iar cand cele 365 de file vor fi terminate, vei avea din nou un sentiment de incertitudine. Doboara-l.

Rece

Nu este nici macar un semn de zapada afara. Dar in sufletul ei, ninge de mult. Totul e alb, culoarea de alta data a fost stearsa, in urma ei lasand sentimentul de goliciune totala. De ce se intampla asta? Nici ea nu stie sau poate nu vrea sa accepte.
O privesti si tot ceea ce vezi este un zambet. Zambet chinuit, amar, prefacut, dar care incearca sa bucure pe toata lumea. Ii cade incet, incet masca si nu mai stie cum sa se ascunda de ochii lumii. Vrea sa para in continuare puternica desi in jurul ei nu mai este niciun semn de umanitate sau speranta. Incearca, se chinuie, esueaza. Se loveste de lucrurile impuse, de credintele ei de-a lungul timpului, de limite, de schimbari. Peretii invizibili care s-au ridicat in jurul ei o constrang, o inchid intr-un mod dureros si chinuitor. Nu mai are scapare si stie lucrul acesta. Nu mai are puterea de alta data sa lupte cu propriile ei frici care o bantuiau de-a lungul noptii.
Calda, dar este totusi rece. Culoarea ochilor ei s-a schimbat, a fost impregranata de raceala existenta in ea. Sa spere? Nu mai este acesta remediul care ar fi functionat alta data. Situatiile se schimba, lumea se schimba. Reuseste cu greu sa nu fie daramata de vesnica plasa de lacrimi care isi ia nastere pe fata ei suava. Nu isi mai doreste nimic. A trecut de mult timp de etapa in care mai credea ca un "Totul va fi bine intr-un final" isi avea rostul. A disparut. Jocul pe care ea incerca sa il trateze cu indiferenta si raceala a invins-o.
Nu isi mai gaseste locul, a devenit pustie si, momentan, nimic nu ii va mai aduce zambetul specific pe buze. Voia sa fie fericita, sa creada, sa zboare printre visele si trairile ei. Voia ca la finalul zile sa aiba pentru ce sa multumeasca. Acum nu se mai poate. Nu isi mai doreste nimic din lucrurile la care ravnea alta data. Bravo, i-ati frant aripile. Sa nu mai aveti pretentia sa poata sa isi inalte aripile si sa fie din nou ea, s-au distrus. A mai ramas doar o raceala imensa.

Despre el

Avem nevoie de o persoana de care sa ne agatam cu o ardoare care are o putere imensa. O fiinta alaturi de care sa jucam pe scena vietii si sa avem cele mai norocoase roluri care sa isi duca la final prestatia in cel mai sublim mod posibil.
Ma regasesc in ochii lui, culoarea acestora oferindu-mi o caldura specifica numai mie. Ma regasesc in starile lui, putand sa ma schimb doar dupa el de parca as gravita in jurul lui fara cel mai mic impediment. Nu conteaza ce, cum, cand, unde, conteaza doar el. As putea spune ca suntem un "noi" si restul lumii. Cand este vorba de el, as putea lasa balta totul pentru ca as stii ca acolo imi este locul.
Ma lua in brate si ma facea sa tresar, sa simt fiorii primelor sentimente marete care si-au facut un locusor in inima mea. Cum? Nu as putea explica. De ce? Din nou un motiv necunoscut mie. Cand? Dintr-o data, m-a izbit precum te loveste mirosul cafelei intr-o dimineata de sambata ploioasa. Este persoana care m-a invatat ca distanta nu conteaza, ca o putem face sa descreasca odata cu fiecare secunda care trece. Tic-tac, tic-tac, nu se opreste, timpul putand sa stea in loc in orice moment pentru noi.
Ii cunosc sufletul si nu exista acolo nici cel mai mic semn de intunecime, nu ii stiu proprii lui demonasi care nu reusesc sa-l ingenuncheze.
Am nevoie de ceva? A fost, este si va fi intotdeauna acolo. Nu vreau sa cunoasteti un ideal, ci o persoana reala. Ai putea sa te pierzi in dulceata lui, in modul in care spune "Te iubesc!", in felul in care ii zambesc ochii si inima. Te-ai indragosti de el ca suflet, nu de el ca persoana mai intai. Este greu de cunoscut, insa in momentul in care ajungi aici, te vei simti cea mai norocoasa. El m-a invatat sa imi dau drumu la aripi, sa infrang limitele ce par sa imi puna piedici zi de zi.
Scena vietii noastre nu are nevoie de decor, noi il reprezentam. Usurinta cu care trecem peste impedimente ne uneste din ce in ce mai mult, ne definitiveaza ca persoane, ne consolideaza legatura. Nu este ceva peste care sa treci cu vederea, este rolul pe care trebuie sa il joci pana la finalul vietii si sa te bucuri de el.

Esenta

Viata nu te intreaba niciodata nimic, insa iti cere foarte multe la schimb.Nu te intreaba daca ai fost sau daca in momentul de fata esti fericit, nici macar daca vreodata ai fost petrecut de acest sentiment maret. Nu iti spune daca alegerile pe care urmeaza sa le faci te vor multumi vreodata sau daca greselile pe care esti indeajuns de aproape sa le savarsesti te vor face sa devii mult mai stapan pe sine. Nu iti ofera nicio informatie despre cine urmeaza sa te indragostesti sau pe cine urmeaza sa pierzi cu desavarsire.
Te simti inapt sa iti iei propriile decizii datorita nesigurantei pe care necunoscutul ce inglobeaza ziua de maine ti-o ofera pe tava chiar acum. Pana la urma, tu, copile, traieste-ti viata exact asa cum vine, nu mai poti avea asteptari pentru ca nu stii daca se vor realiza. Nu ii mai judeca pe cei din jurul tau pentru ca nu iti va aduce o liniste specifica. Vrei sa le ghidezi viata dupa propriile tale principii si motive, insa acest lucru le va fura propria lor realitate si esenta. Opreste-te. Priveste. Simte.
Linistea apasatoare din jurul tau te constrange si totusi nu ii faci pe plac. Nu mai poate provoca o noua furtuna pentru ca tu insuti nu mai vrei sa ploua si ti-ai promis ca o sa le aduci zambetele pe buze si celor apropiati. Nu ai nevoie de un dezastru ce ar reusi cu desavarsire sa distruga tot ce ai incercat sa cladesti cu putere pana in acest moment. Haide, indrazneste sa speri, sa ai vise. Lasa-le sa iti hraneasca propriile tale aripi pentru ca acestea sa te duca unde iti vei dori peste cativa ani. Nu mai vrei lacrimi care sa te darame. Te lasi imbatat de noua forta care iti este putin straina, insa pana la urma este cea care reuseste sa te patrunda.
Prea multe intrebari, prea putine raspunsuri. Ai invatat sa tii capul sus indiferent de vreme pentru ca asa ai fost ghidat. Iti e mila de propria persoana. In acest moment, se produce schimbarea. Tu, persoana ta, tu reprezinti bogatia sufletului tau. Ce ciudat, nu? Oare ar mai exista un trup inert fara un suflet in interiorul sau? Dar oare o caramida are propria ei esenta?