10 aprilie 2014. Ziua care imi va ramane intiparita in minte asemenea urmelor unui timbru demult lipit pe o scrisoare.
Spitalul Regina Maria avea sa ne schimbe perceptiile asupra viitorului nostru sau sa ne indarjeasca. 19 copii mergeau nerabdatori pe strada, nepasandu-le parca de culoarea rosie a semaforului sau de masinile care claxonau necontenit datorita aglomeratiei. Vorbeam unii peste altii, ne faceam planuri, ne gandeam la cele cateva ore pe care urma sa le petrecem in locul in care voiam sa ne consolidam viitorul.
Am pasit spre intrare sfiosi, fiecare avand agatat pe sacou ecusonul ce ii purta numele. Am intalnit persoana de contact ce urma sa ne initieze si sa ne conduca in sala ce avea sa fie a noastra pe parcursul zilei. Ajunsi la etajul 5, ne-am facut comozi, ne-am gasit fiecare locul si atunci a inceput sa ne fie captata atentia. Inca de la inceput.
Am cunoscut chirurgi de renume, oameni de la Resurse Umane, asistente si multi alti oameni din spital. Am luat aminte la ceea ce ni se spunea, la sfaturile pe care trebuia sa le luam ca pe niste exemple, la mimica sau gesturi, la sclipirile din ochi care apareau in momentul in care ei ne povesteau fie cum au ajuns medici, fie despre o operatie de care fusesera fascinati.
Momentul tragerii la sorti venise, astfel ca trei dintre noi urmau sa asiste la o operatie. Desfacand biletul cu gandul la faptul ca bunicii mei cu siguranta erau mandri de "pitica" lor, am observat ca intr-un coltisor statea scris un mic "Da". Totul era pe repede-inainte si auzeam cum in jurul meu se bucurau alte doua persoane. Coborand, in lift am primit primele indicatii. Urma sa ne schimbam si apoi sa intram in blocul operator. Momentele in care asezam cu mandrie masca sau boneta, ascunzandu-mi cu usurinta parul sau cele in care schimbam banala rochie cu haine de medic, erau momentele in care imi stabileam viitorul. Fiind toti trei gata, am pasit in blocul operator unde am fost intampinati de medicul chirurg. Au urmat alte cateva indicatii si, fara sa ne dam seama, inaintam spre sala de operatii. Intrand insa vorbind totodata, am observat cum pacienta era anesteziata, cum ustensilele erau parca asezate "la dunga", cum medicul se pregatea.
Era o onoare pentru noi sa fim acolo. Cei trei norocosi, niste tineri plini de speranta si vise. Cand am iesit? Eram entuziasmati, simteam cum ne pulseaza sangele in timp ce mergeam cu parere de rau sa renuntam la hainele care erau parca facute pentru noi. Eram considerati frumosi, viitorul tarii si ne simteam importanti chiar si pentru cateva minute. Nu ne-am temut si am dat dovada de o putere de autocontrol inimaginabila pentru niste copii.
10 aprilie. Ziua in care minim trei persoane si-au hotarat cu siguranta viitorul. Nici nu am clipit cand am raspuns la intrebarea "Dupa tot ce ati vazut acolo, inca mai vreti sa deveniti medici, chiar si chirurgi?" pentru ca "Da", desi monosilabic, era sfera tuturor cuvintelor care puteau oferi raspunsul nostru.
