Nu este nici macar un semn de zapada afara. Dar in sufletul ei, ninge de mult. Totul e alb, culoarea de alta data a fost stearsa, in urma ei lasand sentimentul de goliciune totala. De ce se intampla asta? Nici ea nu stie sau poate nu vrea sa accepte.
O privesti si tot ceea ce vezi este un zambet. Zambet chinuit, amar, prefacut, dar care incearca sa bucure pe toata lumea. Ii cade incet, incet masca si nu mai stie cum sa se ascunda de ochii lumii. Vrea sa para in continuare puternica desi in jurul ei nu mai este niciun semn de umanitate sau speranta. Incearca, se chinuie, esueaza. Se loveste de lucrurile impuse, de credintele ei de-a lungul timpului, de limite, de schimbari. Peretii invizibili care s-au ridicat in jurul ei o constrang, o inchid intr-un mod dureros si chinuitor. Nu mai are scapare si stie lucrul acesta. Nu mai are puterea de alta data sa lupte cu propriile ei frici care o bantuiau de-a lungul noptii.
Calda, dar este totusi rece. Culoarea ochilor ei s-a schimbat, a fost impregranata de raceala existenta in ea. Sa spere? Nu mai este acesta remediul care ar fi functionat alta data. Situatiile se schimba, lumea se schimba. Reuseste cu greu sa nu fie daramata de vesnica plasa de lacrimi care isi ia nastere pe fata ei suava. Nu isi mai doreste nimic. A trecut de mult timp de etapa in care mai credea ca un "Totul va fi bine intr-un final" isi avea rostul. A disparut. Jocul pe care ea incerca sa il trateze cu indiferenta si raceala a invins-o.
Nu isi mai gaseste locul, a devenit pustie si, momentan, nimic nu ii va mai aduce zambetul specific pe buze. Voia sa fie fericita, sa creada, sa zboare printre visele si trairile ei. Voia ca la finalul zile sa aiba pentru ce sa multumeasca. Acum nu se mai poate. Nu isi mai doreste nimic din lucrurile la care ravnea alta data. Bravo, i-ati frant aripile. Sa nu mai aveti pretentia sa poata sa isi inalte aripile si sa fie din nou ea, s-au distrus. A mai ramas doar o raceala imensa.
